În 1900, fizicianul britanic Lord Kelvin se spune că a pronunțat: „Acum numai există nimic nou ce se poate de descoperit în fizică. Tot ce rămâne este măsurarea din ce în ce mai precisă”.
În decurs de trei decenii, mecanica cuantică şi teoria relativităţii a lui Einstein au revoluționat domeniul.
Astăzi, nici un fizician nu ar îndrăzni să afirme că cunoștințele noastre fizice despre univers sunt aproape de încheiere.
Dimpotrivă, fiecare nouă descoperire pare să deblocheze o cutie a Pandorei cu întrebări din ce în ce mai mari şi mai profunde despre fizică.
Acestea sunt cele mai profunde întrebări deschise.
Aici veți face cunoștință cu aşa probleme ce stau în faţa fizicii ca, universurile paralele, de ce timpul pare să se mişte într-o singură direcție şi de ce noi nu înțelegem haosul.
Ce este energia întunecată?
Indiferent de modul în care astrofizicii calculează cifrele, universul pur şi simplu nu se asamblează.
Chiar dacă atracția gravității este îndreptată în interior în spaţiu-timp – aşa numita „țesătură” a cosmosului – el continuie să se extindă din ce în ce mai rapid.
Pentru a lua în considerație acest fapt, astrofizicii au propus un agent invizibil care contracarează gravitatea prin împingerea separată a spațiu-timpului.
Ei o numesc energie întunecată (en).
În modelul cel mai larg acceptat de energie întunecată, ea este o „constantă cosmologică”: o proprietate inerentă a spaţiului propriu-zis, o „presiune negativă” ce îl împinge astfel în exterior.
Pe măsură ce spaţiul se extinde, el devine mai mare, iar odată cu aceasta se crează mai multă energie întunecată.
În baza ratei de expansiune observate, oamenii de ştiinţă ştiu că suma întregii energii întunecate trebuie să reprezinte mai mult de 70% din tot conținutul universului.
Dar, nimeni nu știe cum să o detecteze. Cea mai bun reușită a cercetătorilor în ultimii ani, a fost restrângerea un pic a locului unde ea ar putea să se ascundă, ceea ce a fost subiectul unui studiu lansat în august 2015 (en).
Ce este materia întunecată
Evident, aproximativ 84% din materia din univers nu absoarbe sau emite lumină.
„Materia întunecată”, aşa cum este numită, nu poate fi văzută direct şi încă nu a fost detectată prin mijloace indirecte.
În schimb, existenţa şi proprietățile materiei întunecate sunt deduse din efectele gravitaționale asupra materiei vizibile, radiațiilor şi structurii universului.
Această substanță tenebră se crede că se găsește la periferia galaxiilor şi poate fi compusă din „particule masive care interacționează slab” („weakly interacting massive particles” sau WIMP).
La nivel global, există mai mulți detectori care sunt în căutarea WIMP-urilor, dar până acum nu s-a găsit nimic.
Un studiu recent sugerează că materia întunecată ar putea forma curenți lungi fin-granulați în întregul univers şi că astfel de fluxuri ar putea radia din Pământ ca nişte fire de păr (en).
De ce există o săgeată a timpului?
Timpu se mișcă înainte datorită unei proprietăți a universului numită „entropie”, în linii generale definită ca un nivel de dezordine, care doar creşte şi nu există nici o modalitate de a o inversa odată ce ea a avut loc.
Faptul că entropia creşte este o chestiune de logică: Există mai multe aranjamente neregulate ale particulelor, decât de acelea ordonate, şi pe măsură ce lucrurile se schimbă ele tind să cadă în dezordine.
Dar întrebarea care stă la baza aici este, de ce entropia a fost atât de scăzută în trecut?
Cu alte cuvinte, de ce universul a fost atât de ordonat la început, când o cantitate imensă de energie a fost înghesuită într-un spaţiu mic?
Există universuri paralele?
Datele astrofizice sugerează că spațiu-timpul ar putea fi mai degrabă „plat”, decât curbat, şi datorită acestui fapt el se continuie veșnic.
Dacă este aşa, atunci regiunea pe care o vedem (pe care o considerăm „universul”) este doar o zonă dintr-un „multivers căptușit” infinit de mare.
Vedeţi şi: Universuri paralele: Teorii şi dovezi
În acelaş timp, legile mecanicii cuantice dictează că există doar un număr finit de configuraţii posibile în cadrul fiecărei zone (10^10^122 de posibilități distincte).
Deci, cu un număr infinit de zone cosmice, aranjamentele particulelor din ele sunt obligate să se repete – de un număr infinit de ori.
Aceasta înseamnă că există nenumărate universuri paralele: zone cosmice exact ca a noastră (care conțin pe cineva exact ca voi), precum şi zone care diferă prin poziția unei singure particule, regiuni care diferă prin pozițiile a două particule şi aşa mai departe până la celea total diferite de a noastră.
Vedeţi şi: Posibil oamenii de știință au descoperit primele dovezi ale universurilor paralele
Este ceva în neregulă cu această logică sau rezultatul bizar este adevărat? Şi dacă este adevărat, cum putem detecta vreodată prezenţa universurilor paralele?
Verificaţi această perspectivă excelentă din 2015 (en), care priveşte ceea ce înseamnă „universuri paralele”?
De ce există mai multă materie decât antimaterie?
Chestiunea de ce există mai multă materie decât antimaterie, geamana sa opus-încărcată şi cu spin-opus, este de fapt o întrebare, răspunsul la care ne va sugera de ce îndeobște există ceva.
Se presupune că universul ar trata simetric materia şi antimateria, şi datorită acestui fapt, în timpul Big-Bangului ar fi trebuit să se producă cantități egale de ale lor.
Dar, dacă s-ar fi întâmplat aşa, ar fi existat o anihilare totală a celor două: Protonii s-ar fi anulat cu antiprotonii, electronii cu anti-electronii (pozitroni), neutronii cu antineutronii şi aşa mai departe, lăsând în urmă o mare monotonă de fotoni într-o întindere nemăsurată.
Din anumite motive, a existat un exces de materie care nu a fost anihilată, fapt care a adus la aceea ce avem acum.
Pentru aceasta, nu există o explicație acceptabilă. Cel mai detailat test de până acum, ce avut ca scop stabilirea diferenţei dintre materie şi antimaterie (en), anunțat în august 2015, confirmă că ele sunt imagini oglindite a unei alteia, oferind exact zero căi spre înțelegerea misterului de ce materia este mult mai răspândită.
Care este soarta universului?
Soarta universului depinde foarte tare de factorul unei valori necunoscute: Ω, o măsură a densității materiei şi energiei în întregul cosmos.
Dacă Ω este mai mare decât 1, spaţiu-timpul va fi „închis” similar ca suprafața unei sfere enorme.
Dacă aici nu există energie întunecată, un astfel de univers va înceta în cele din urmă să se extindă şi va începe să se contracteze, care eventual se va prăbuși însăși în sine, într-un eveniment numit „Big Crunch” (Marea Zdrobire).
Dacă universul este închis, dar există energie întunecată, universul sferic se va extinde veşnic.
Alternativ, dacă Ω este mai mic decât 1, atunci geometria spațiului va fi „deschisă” ca suprafața unei șeii.
În acest caz, soarta finală este un „Big Freeze” (Marele Îngheţ) urmat de „Big Rip” (Marea Spintecare): în primul rând, accelerația exterioară a universului ar despica galaxiile şi stelele, lăsând materia rece şi izolată.
În continuare, accelerația va creşte atât de tare, încât va distruge efectele forţelor care ţin atomii împreună şi totul va fi desfăcut pe bucăți.
Dacă Ω = 1, universul va fi plat, extinzându-se ca un plan infinit în toate direcţiile.
Dacă aici nu există energie întunecată, un astfel de univers plan se va extinde pentru totdeauna, dar cu o rată de decelerare continuie, apropiindu-se de stagnare.
Dacă aici nu există energie întunecată, universul plat va suporta în cele din urmă o expansiune nestăpânită, ce va duce la Big Rip.
Indiferent de aceea cum aceasta se întâmplă, universul este muritor, fapt discutat în detaliu de către astrofizicianul Paul Sutter în eseul din decembrie, 2015 (en).
Que sera, sera.
Cum măsurătorile prăbușesc funcţiile cuantice de undă?
În realitatea ciudată a electronilor, fotonilor şi altor particule fundamentale, mecanica cuantică este lege.
Particulele nu se comportă ca niște bile mici, ci mai degrabă ca niște unde care se extind pe o suprafață mare.
Fiecare particulă este descrisă printr-o „funcţie de undă” sau distribuţia probabilă, care arată ce locaţie, viteza şi alte proprietăţi sunt mai susceptibile de a fi, dar nu şi ceea ce sunt aceste proprietăţi.
De fapt, particula are o gamă de valori pentru toate proprietățile, atunci când măsurați experimental una dintre ele – locaţia, spre exemplu – în acest moment funcția de undă a particulelor „se prăbușește” şi adoptă o singură locație.
Dar, cum şi de ce măsurarea unei particule face ca funcția de undă să se prăbușească, producând realitatea concretă pe care o percepem să existe?
Problema, cunoscută sub numele de problema măsurării, poate părea ezoterică, însă înțelegerea noastră despre ceea ce este realitate, sau dacă ea îndeobște există, depinde de răspuns.
Este teoria coardelor corectă?
Când fizicienii presupun că toate particulele fundamentale sunt de fapt bucle unidimensionale sau „coarde”, fiecare din care vibrează la o frecvenţă diferită, fizica devine mult mai ușoară.
Teoria coardelor (en), permite fizicienilor a pune în concordanţă legile care guvernează particulele, numită mecanica cuantică, cu cu celea care guvernează spaţiu-timpul, numită relativitate generală şi unificarea celor patru forţe fundamentale ale naturii într-un cadru unic.
Vedeţi şi: 10 curiozitaţi din fizică şi lucruri ciudate
Dar, problema este că teoria corzilor poate funcţiona doar într-un univers cu 10 sau 11 dimensiuni: trei mari spațiale, şase sau şapte spaţiale compacte şi o dimensiune a timpului.
Dimensiunile compacte spațiale -precum şi însăși coardele vibratoare – sunt de aproximativ de o miliardime de milioane din mărimea unui nucleu atomic.
Nu există nicio modalitate imaginabilă de a detecta ceva aşa de mic, astfel încât nu există nici o modalitate cunoscută de validare sau invalidare experimentală a teoriei corzilor.
Există ordine în haos?
Fizicienii nu pot rezolva exact setul de ecuații care descriu comportamentul fluidelor, de la apă şi aer la toate celelalte lichide şi gaze.
De fapt, nu se știe dacă există vreo soluție generală a aşa numitelor ecuaţii Navier-Strokes, dacă ea există, fie ea descrie fluidele peste tot, fie conține în mod natural puncte incognoscibile numite singularități.
În consecinţă, natura haosului nu este bine înțeleasă. Fizicienii şi matematicienii se întreabă, dacă vremea este pur şi simplu dificilă de prezis sau în mod natural imprevizibilă?
Depăşeşte oare turbulenţa descrierea matematică sau totul are sens când abordezi o matematică potrivită?
Se îmbină oare forţele universului în una singură?
Universul suportă patru forţe fundamentale: electromagnetismul, forţa nucleară puternică, interacțiunea slabă (cunoscută şi ca forţa nucleară slabă) şi gravitatea.
În prezent, fizicienii ştiu că, dacă măriți suficient energia – de exemplu, în acceleratorul de particule – trei din aceste forţe „se unifică” şi devin o singură forță.
Vedeţi şi: Fizicienii cred că ei pot descoperi a cincea forţă a naturii
Fizicienii au demarat acceleratoarele de particule şi au unificat forţa electromagnetică şi interacţiunile slabe, iar la energii mai mari, acelaşi lucru ar trebui să se întâmple cu forţa nucleară puternică şi, eventual, cu gravitatea.
Dar, chiar dacă teoriile spun că ar trebui să se întâmple, natura nu este întotdeauna obligată să o facă.
Până acum, niciun accelerator de particule nu a atins energii suficient de mari pentru a unifica forţa puternică cu electromagnetismul şi interacțiunea slabă.
Includerea gravitației ar însemna şi mai multă energie. Şi nici nu este clar dacă oamenii de știință ar putea construi unul atât de puternic; acceleratorul de particule Large Hadron Collider (LHC) de lângă Geneva, poate trimite particule care se ciocnesc una cu alta cu energii de trilioane de electroni volți (aproximativ 14 tera-electroni volți sau TeV).
Pentru a ajunge la energiile grandioase de unificare, particulele ar avea nevoie de cel puţin un trilion de ori mai mult, aşa dar fizicienii sunt lăsaţi să caute dovezi indirecte ale unor astfel de teorii.
Pe lângă întrebarea cu energiile, Marele Teorii de Unificare (Grand Unified Theories (en) – GUT) mai au încă unele probleme, deoarece prevăd alte observaţii care până acum nu au fost dovedite.
Sunt unele Teorii de Unificare care spun că protonii, de-a lungul unor perioade imense de timp (aproximativ de 10^36 de ani), ar trebui să se transforme în alte particule.
Acest lucru nu a fost niciodată observat, deci, fie că protonii persistă mult mai mult decât crede cineva sau sunt cu adevărat stabili pentru totdeauna.
O altă prezicere a unor tipuri de Teorii de Unificare este existenţa de monopoli magnetici – poli „nord” şi „sud” izolați a unui magnet – şi până acum, nimeni nu a văzut unul ca aceasta.
Este posibil că noi pur şi simplu nu avem un accelerator de particule suficient de puternic. Sau fizicienii ar putea să greşească privitor la ceea cum funcționează universul.
Ce se întâmplă în interiorul unei găuri negre?
Ce se întâmplă cu informația unui obiect dacă el este absorbit într-o gaură neagră?
Conform teoriilor curente, dacă aţi aruncat un cub de fier într-o gaură neagră, nu ar fi nici o modalitate de a recupera careva din aceste informații.
Asta pentru că gravitatea unei găuri negre este atât de puternică, încât viteza de evadare necesară este mai rapidă ca lumina – iar lumina este cel mai rapid lucru.
Cu toate acestea, o ramură a științei numită mecanica cuantică spune că informaţiile cuantice nu pot fi distruse.
Vedeţi şi: Fizicienii au realizat teleportarea cuantică sub apă pentru prima dată
„Dacă cumva anihilați aceste informații, ceva merge defectuos „, a spus Robert McNees, un profesor asociat de fizică la Universitatea Loyola din Chicago.
Vedeţi şi: 10 lucruri care trebuie să le ştiţi despre găurile negre
Informația cuantică este puțin diferită de informațiile pe care le stocăm ca 1 şi 0 pe un computer, sau ca acelea din creierul nostru.
Asta pentru că teoriile cuantice nu oferă informații exacte, de exemplu, despre faptul unde va fi un obiect, cum ar fi calcularea traiectoriei unei mingi în mecanică.
În schimb, astfel de teorii dezvăluie locația sau rezultatul cel mai probabil a unei anumite acțiuni.
În consecință, toate probabilitățile diferitor evenimente ar trebui să crească de la 1 la 100%. (De exemplu, atunci când rotiţi un zar cu şase feţe, şansele ca una din feţe să fie situată sus este de 1 la 6, deci probabilitatea tuturor feţelor este mai mare ca 1 şi nu puteţi fi mai mult cu 100% siguri că ceva se va întâmpla).
De aceea, teoria cuantică este numită unitară. Dacă ştiţi cum se va termina sistemul, puteţi calcula cum el a început.
Pentru a descrie o gaură neagră, tot de ce aveţi nevoie este masa, momentul cinetic (dacă ea se roteşte) şi sarcina.
Nimic nu iese dintr-o gaură neagră, cu excepția unui flux lent de radiaţie termică numită radiaţie Hawking.
După câte se ştie, nu există nicio modalitate de a inversa calculele pentru a afla ce a înghițit gaura neagră.
Informaţiile sunt distruse. Cu toate acestea, teoria cuantică spune că informaţiile nu pot fi complet inaccesibile.
Aici zace „Paradoxul informațional”.
McNees a spus că au fost o mulțime de lucrări la această temă, în special cele a le lui Stephen Hawking şi Stephen Perry, care au sugerat în 2015, că mai degrabă de a fi stocate în ghearele adânci ale unei găuri negre, informaţiile rămân la hotarele ei, numit orizontul evenimentelor.
Mulţi alții au încercat să rezolve paradoxul. Până în prezent, fizicienii nu pot fi de acord cu explicaţia şi probabil nu vor fi ceva timp.
Există oare singularitatea goală?
O singularitate apare atunci când o anumită proprietate a unui „lucru” este infinită şi astfel legile fizicii, aşa cum le cunoaștem noi, se distrug.
La centrul găurilor negre se află un punct care este infinit de mic şi dens (îndesat cu o cantitate finită de materie) – un punct numit singularitate.
În matematică singularitățile apar mereu – împărțirea la zero este un exemplu, iar o linie verticală pe un plan de coordonate are o pantă „infinită”.
De fapt, panta unei linii verticale este doar nedefinită.
Dar, cum arată o singularitate?
Şi cum ar interacționa ea cu restul universului?
Ce înseamnă să spui că ceva nu are suprafață reală şi este infinit de mic?
O singularitate „goală” este una care poate interacţiona cu restul universului.
Găurile negre au orizonturi de evenimente – regiuni sferice din care nimic, nici măcar lumina, nu poate scăpa.
La prima vedere, aţi putea crede că problema singularităților goale este parțial rezolvată, pentru găurile negre cel puţin, deoarece nimic nu poate ieşi din orizontul evenimentului, iar singularitatea nu poate afecta restul universului. (Ca să spunem aşa, ea este „îmbrăcată”, în timp ce o singularitate goală este o gaură neagră fără orizont de evenimente).
Dar, faptul dacă singularitățile se pot forma fără un orizont de evenimente, este încă o întrebare deschisă.
Şi dacă pot exista, atunci teoria relativităţii generale a lui Albert Einstein (en) va avea nevoie de o revizuire, deoarece ea se distruge când sistemele sunt prea aproape de o singularitate.
De asemenea, singularităţile goale ar putea funcţiona ca găuri de viermi, ce posibil pot fi şi maşini în timp – deşi, nu există dovezi al acestui lucru în natură.
Încălcarea simetriei de paritate – sarcină
Dacă înlocuiți o particulă cu sora sa antimaterie, legile fizicii ar trebui să rămână neschimbate.
De exemplu, protonul încărcat pozitiv ar trebui să arate la fel ca şi antiprotonul încărcat negativ.
Acesta este principiul simetriei sarcinii.
Dacă voi înlocuiţi stânga cu dreapta, iarăși, legile fizicii ar trebui să arate la fel. Aceasta este simetria parității.
Împreună acestea două se numesc simetrie CP. De cele mai multe ori, această regulă a fizicii nu este încălcată.
Cu toate acestea, anumite particule exotice încalcă această simetrie.
Iată de ce aceasta este ciudat, spune McNees.
„Nu ar trebui să existe vreo încălcare a CP în mecanica cuantică”, spune el.
„Noi nu ştim de ce se întâmplă acest lucru”.
Când undele sonore fac lumină
Deşi, întrebările fizicii particulelor reprezintă multe probleme nerezolvate, unele pot fi observate chiar pe o instalație de pe masa din laborator. Sonoluminiscenţa este una dintre acestea.
Dacă luaţi puţină apă şi o loviți cu unde sonore, se vor forma bule.
Aceste bule sunt zone cu presiune scăzută, înconjurate cu presiuni ridicate; presiunea exterioară împinge aerul cu o presiune mai joasă şi bulele se prăbușesc rapid.
Când aceste bule se prăbușesc, ele emit lumină, cu străluciri ce durează o trilionime din secundă.
Problema este că, rămâne neclară sursa luminii.
Teoriile variază de la mici reacţii de fuziune nucleare la un anumit tip de descărcare electrică sau chiar la încălzirea prin comprimare a gazelor din interiorul bulelor.
Fizicienii au măsurat temperaturile ridicate în interiorul acestor bule şi au luat numeroase poze ale luminii care se produce.
Dar, nu există nici o explicație completă despre modul în care undele sonore creează aceste lumini într-o bulă.
Ce se află dincolo de Modelul Standard?
Modelul Standard este una din cele mai reușite teorii fizice create vreodată.
El a rezistat experimentelor pentru al testa timp de patru decenii, iar experimentele noi continuie să demonstreze că este corect.
Modelul Standard descrie comportamentul particulelor care alcătuiesc totul în jurul nostru, precum explică şi de ce, de exemplu, particulele au masă.
De fapt, descoperirea în 2012 a bosonului Higgs – o particulă care dă materiei masa – a fost un eveniment istoric, deoarece a confirmat predicția făcută de mult timp a existenţei sale.
Dar, Modelul Standard nu explică totul.
Modelul Standard a făcut multe predicții de succes – de exemplu, bosonul Higgs, bosonul W şi Z (care mediază interacțiunile slabe ce determină radioactivitatea) şi quarcii dintre ei – aşa dar, este dificil să vedem încotro ar putea merge fizica dincolo de el.
Acestea fiind spuse, majoritatea sunt de acord că Modelul Standard nu este complet.
Există câțiva concurenți mai noi, modele şi mai complete – teoria corzilor este unul din ele – dar, până în prezent, nici unul dintre acestea nu a fost verificat în mod concludent prin experimente.
Constante fundamentale
Constantele fără dimensiuni sunt numerele care nu au unități atașate la ele.
Viteza luminii, de exemplu, este o constantă fundamentală măsurată în unități de metri pe secundă (sau 299 792 458 m/s).
Spre deosebire de viteza luminii, constantele fără dimensiuni nu au unităţi şi pot fi măsurate, dar ele nu pot fi derivate din teorii, în timp ce constantele precum viteza luminii pot.
În cartea sa, „Numai şase cifre: Forţele profunde care formează universul” (Just Six Numbers: The Deep Forces That Shape the Universe), astronomul Martin Rees se concentrează asupra anumitor „constante fără dimensiuni” pe care le consideră fundamentale pentru fizică.
De fapt, există mai mult de şase; în Modelul Standard există aproximativ 25.
De exemplu, constanta structurii fine, de obicei scrisă ca alfa, guvernează puterea interacţiunilor magnetice.
Ea este de aproximativ 0,007297.
Ceea ce face acest număr ciudat, este că dacă el ar fi oricare altul, materie stabilă nu ar exista.
Alta este raportul dintre masele multor particule fundamentale, cum ar fi cea al electronilor şi quarcilor, la masa Planck (care este de 1,22 ‘1019 GeV / c2).
Fizicienii ar dori să-şi dea seama de ce acele numere speciale au o astfel de valoare, deoarece, dacă ele ar fi fost diferite, legile fizice ale universului nu ar accepta prezenţa oamenilor aici.
Şi deocamdată, nu există nici o explicaţie teoretică convingătoare de ce ele au aceste valori.
Ce naiba este până la urma urmei gravitatea?
Ce este totuși gravitatea? Alte forțe sunt mediate de particule. Electromagnetismul, de exemplu, este un schimb de fotoni.
Forţa nucleară slabă este purtată de bozonii W şi Z, iar gluonii transportă forța nucleară puternică, care leagă nucleele atomice împreună.
Fizicienii spun că toate celelalte forțe pot fi cuantificate, ceea ce însemnă că ele pot fi exprimate ca particule individuale şi au valori separate.
Gravitatea nu pare a fi aşa. Cele mai multe teorii fizice, spun că ea ar trebui să fie transportată de o particulă ipotetică fără masă, numită graviton.
Problema este că încă nimeni nu a găsit gravitoni până acum şi nu este clar dacă poate fi construit vreun detector de particule care ar putea să-i vadă, deoarece, dacă gravitonii chiar interacționează cu materia, o fac foarte şi foarte rar – într-atât de rar încât ar fi invizibili în contrast cu zgomotul de pe fundal.
Nici măcar nu este clar dacă gravitonii sunt fără masă, deşi dacă o au, ea este foarte mică – mai mică decât cea a neutrinilor, care sunt printre cele mai uşoare particule cunoscute.
Vedeţi şi: Un experiment fizic important a detectat o particulă care nu ar trebui să existe
Teoria corzilor susține că gravitonii (şi alte particule) sunt bucle închise de energie, dar studiile matematice nu au adus prea multă înțelegere până în prezent.
Deoarece gravitonii nu au fost încă observați, gravitatea a rezistat încercărilor de a o înţelege în modul în care înţelegem alte forţe – ca un schimb de particule.
Uniii fizicieni, în special Theodor Klauza şi Oskar Klevin, au postulat că gravitatea poate funcționa ca o particulă în dimensiuni suplimentare, dincolo de cele trei ale spațiului (lungime, lăţime, înălțime) şi una a timpului (durata) cu care suntem familiarizați, dar dacă acest lucru este adevărat rămâne încă neclar.
Trăim noi oare într-un vacuum fals?
Universul pare relativ stabil. Până la urma urmei, el există deja în jur de 13,8 miliarde de ani.
Dar ce dacă totul a fost un accident masiv?
Totul începe cu Higgs şi vidul Universului. Vacuumul sau spațiul gol ar trebui să fie cea mai mică stare de energie posibilă, deoarece nu există nimic în el.
Cu toate acestea, bosonul Higgs – prin aşa numitul câmp Higgs – oferă tuturor lucrurilor masa sa.
Scriind în revista Physics, Alexander Kusenko, profesor de fizică şi astronomie de la Universitatea din California, Los Angeles, a declarat că starea energetică a vidului poate fi calculată din energia potenţială a câmpului Higgs, a maselor Higgs şi a top quarcului (o particulă fundamentală).
Vedeţi şi: LHC a detectat din nou bosonul Higgs, de această dată într-un dans cu top quarcul
Până în prezent aceste calcule par să demonstreze că vidul universului ar putea să nu fie în cea mai scăzută stare de energie posibilă.
Acesta ar însemna că este un vid fals. Dacă acesta este adevărat, universul nostru ar putea să nu fie stabil, deoarece un vid fals poate fi izbit într-o stare de energie mai scăzută, printr-un eveniment suficient de violent şi de energie foarte înaltă.
Dacă acest lucru se va întâmpla, va avea loc un fenomen numit nucleaţia bulei ( bubble nucleation).
O sferă vacuum de energie joasă ar începe să crească la viteza luminii.
Nimic, nici însăşi materia în sine, nu ar supraviețui.
Practic, vom înlocui universul cu altul, care ar putea avea legi fizice foarte diferite.
Sună înfricoşător, dar având în vedere că suntem până ce aici, este clar că încă nu a existat un astfel de eveniment şi astronomii au văzut izbucniri de raze gama, supernove şi quasari, care toate sunt destul de energetice.
Deci, posibil e puţin probabil, aşa că nu ar trebui să ne facem griji.
Acestea fiind spuse, ideea unui vacuum fals înseamnă că universul nostru ar fi putut să apară în acest fel, atunci când un vacuum fals al altui univers a fost izbit într-o stare de energie scăzută.
Probabil noi suntem rezultatul unui accident cu un accelerator de particule.
cum ati putut debita aceasta prostie ,falsitate-„teoria relativitatii a lu einstein”?(mabine ziceati teoria cozii de peste.