Lumea de gheaţă ne-a oferit unele surprize uimitoare de la întâlnirea istorică cu NASA şi există şi se aşteaptă să primim mai multe informaţii cu timpul.
Un an în urmă, omenirea a primit prima privire din apropiere a unei lumi care a fost în stare să conducă cu pasiunile pământenilor, aflându-se la miliarde de kilometri depărtare.
La 14 iulie 2015, nava spaţială New Horizons a trecut pe lângă Pluto, oferindu-ne prima privire de aproape a micii lumi de gheaţă descoperite în 1930.
Au fost nevoie de toate cele trei minute, pentru ca nava spaţială să traverseze faţa pătată a planetei, dar a petrecut mult mai mult timp pentru a naviga întregul sistem, privind spre Pluto, luna sa imensă Charon şi cele patru luni mici, Styx, Nix, Hydra şi Kerberos.
Datele colectate în timpul acelei întâlniri în trecere continuă să surprindă şi să complice oamenii de ştiinţă.
Pluto este geologic viu
Unele din caracteristicile lui Pluto sunt printre cele mai străine în sistemul nostru solar, una dintre care este vastul teren de gheaţă cu plăci ascuţite de gheaţă de metan, acum cunoscut sub numele de teren piele de şarpe.
Cu toate acestea, la nucleu, Pluto este mai mult decât o simplă ciudăţenie planetară: Aceasta revizuieşte fundamental ideea cu privire la modul în care funcţionează lumile de gheaţă.
Înainte de trecerea New Horizons pe lângă Pluto, oamenii de ştiinţă considerau că nu este prea multă activitate geologică acolo la periferiile sistemului nostru solar, unde temperaturile sunt incontestabil abisale şi materia tinde să îngheţe pe loc.
Desigur, observaţiile de pe Pământ au sugerat că gheaţa poate sezonier aluneca pe suprafaţa lui Pluto, dar echipa nu a fost pregătită pentru ceea ce a dezvăluit New Horizons: Pluto este, sau foarte recent a fost, geologic activ.
Materialele de la suprafaţă sunt implicate într-un proces alimentat de căldura din interiorul planetei.
„Am fost destul de surprins să văd activitate pe Pluto, din cauza distanţei sale mari de la soare”, spune membrul echipei Cathy Olkin de la Institutul de Cercetare Southwest, indicând spre vasta câmpie de gheaţă de 1200 kilometri lăţime, cunoscută sub numele de câmpul de gheaţă Sputnik Planum.
Câmpul neted îngheţat, este împărţit în celule poligonale, ceea ce sugerează convecţie sau un fel de barbotare slow-motion, care are loc dedesubt.
Şi el este surprinzător de tânăr, obţinând un strat proaspăt de gheaţă la fiecare 500.000 sau undeva pe lângă un milion de ani.
„Ne aşteptam la o anumită activitate legată de interacţiunea între suprafaţa şi atmosfera lui Pluto în timp ce orbitează soarele, dar, nimic asemănător cu o masă de gheaţă de azot în convencţie de dimensiunea mai multor state!” spune un membru al echipei Oliver White, de la Centrul de Cercetări Ames al NASA din California.
Pluto are gheţari de azot şi munţi plutitori
Fluxul din câmpia Sputnik Planum, este cauzat de geţarii din gheaţă de azot, ce este oarecum ciudat, deoarece ei se comportă la fel ca gheţarii de pe Pământ.
Pe măsură ce se mişcă, aceşti gheţari alunecă în apropierea enormilor munţi plutitori din apă îngheţată, transportând rămăşiţe de gheaţă cu ei şi sculptând canale pe suprafaţa lui Pluto.
Dacă, la fel, şi lichidele, cioplesc canale pe suprafaţa lui Pluto încă nu se ştie, spune membrul echipei al Observatorului Lowell, Will Grundy.
Iar canalele subterane, care ar putea include şi oceane, rămân un mister, spune el.
O altă enigmă care persistă, sunt doi munţi mari cu gropi caracteristice la vârfurile lor.
Dacă, oamenii de ştiinţă au dreptate, aceşti munţi, numiţi Wright şi Piccard Mons, sunt vulcani de gheaţă, care cel mai probabil erup lavă compusă din amestecuri de gheaţă, decât magmă aprinsă pe suprafaţa lui Pluto.
„De fiecare dată când obţii o primă privire de aproape la ceva, aceasta generează mai multe mistere decât răspunsuri”, spune Grundy. „Sau cel puţin aşa pare”.
Charon este roşu, dar nu este exact mort
Ar fi uşor să ne oprim la Pluto şi să numim misiunea a fi una de succes. Dar, eroul principal Pluto nu a fost singura lume ce s-a aflat în vizorul New Horizons.
De exemplu, satelitul său cel mai mare, Charon, s-a dovedit a fi, de asemenea, fantastic şi ciudat. Suficient de mare pentru a fi considerată planetă binară, pe lângă faptul că este şi lună, Charon nu este doar o relicvă plină de cratere, după cum şi-au imaginat mulţi oameni de ştiinţă.
„Poate că în mod naiv aşteptam Charon să arate mai mult ca luna lui Saturn, Rhea, plictisitor acoperită de cratere şi gri”, spune Howett.
Da, aici există cratere, dar în timp ce Charon are cu siguranţă mai multe decât Pluto, aici nu sunt la fel de multe cicatrici, precum se şi aştepta.
În general, este o lume mult mai întunecată decât Pluto şi are un pol roşu întunecat derutant numit Mordor Macula, care se presupune că este colorat de molecule purtate pe sus prin spaţiu de la Pluto.
De asemenea, Charon, este sfâşiat de crăpături pe care oamenii de ştiinţă încă nu le pot explica, dar care posibil s-au format atunci când un ocean îngheţat subteran s-a extins şi a fracturat suprafaţa sa.
Şi, ca şi Pluto, are unele suprafeţe surprinzătoare netede, aparent tinere.
„Probabil i-a luat mai mult timp să se răcească de la formare, decât ne-am aşteptat”, a spus Howett.
„Sau poate că înţelegerea noastră a lucrurilor disponibile pentru a descoperi mai multe despre Charon sunt greşite, deci este tânăr, dar probabil nu aşa de tânăr cum ne-am gândit la început”.
Lunile mai mici sunt în mod bizar mai luminoase
La fel cum oamenii de ştiinţă cugetă despre companionul său gri închis, în acelaş fel ei caută indicii despre modul în care s-a format sistemul binar al planetelor.
Deocamdată, ei bănuiesc că el sa format de la o coliziune gigantă, similară cu aceea care a format Luna Pământului.
Indiciile acestui eveniment catastrofal vechi sunt ascunse nu numai în Pluto şi Charon, dar, de asemenea, în lunile mai mici Styx, Nix, Kerberos şi Hydra.
Potrivit ipotezei predominante, cele patru luni mici au fost odată schije aruncate în spaţiu de către gigantul, Charon formator al coliziunii, spune membrul echipei, Simon Porter, de la Institutul de Cercetare Southwest.
Problema este că, cei patru sateliţi mici până în prezent refuză să se încadreze bine în acestă versiune a evenimentelor.
„Orbitele sateliţilor mici sunt chiar mai ciudate decât credeam”, spune membrul echipei Kelsi Singer, de la acelaş Institut al Cercetărilor Southwest.
Pe măsură ce copii indisciplinaţi ar putea fi predispuşi să o facă, unii dintre sateliţi se rotesc rapid şi asincron, şi sunt pe orbite înclinate.
De asemenea, ei au culori destul de nepotrivite, fiind uniform mai strălucitori ca Charon.
Nix are un crater roşcat, în timp ce Hydra arată precum ar fi crescut din două bucăţi de rămăşiţe care s-au ciocnit lipindu-se între ele formând un corp cu două loburi, ceva asemănător cu forma de raţă a cometei 67P/Churyumov-Gerasimenko (en).
Tot aceasta construieşte o colecţie destul de pestriţă de sateliţi mici.
„Ei au fost o provocare pentru oricine a încercat să înţeleagă originea lor, chiar înainte de trecerea navei pe lângă Pluto, şi toate observaţiile pe care le-am colectat doar au aprofundat misterul în mai multe moduri”, spune un membru al echipei, Alex Parker, de la Institutul de Cercetare Southwest.
Pluto se umflă în pene
După ce New Horizons a şuierat pe lângă sistemul Pluto, el şi-a întors privirea în spate pentru a face o imagine a siluetei lui Pluto şi Charon.
Şi atunci când imaginea din profil a lui Pluto a ajuns pe Pământ , ea a uimit oamenii de ştiinţă. Iluminată de soare din spate, planeta a fost încercuită de un straniu albastru strălucitor.
Mai mult decât atât, învelişul era împărţit în mai multe straturi de ceaţă, pe care oamenii de ştiinţă au început doar de curând să le înţeleagă.
Atmosfera pufoasă de azot a Pluto a fost descoperită în 1988, atunci când lumina unei stele îndepărtate strălucea prin straturile sale.
De multe ori mai voluminoasă decât cea a Pământului, atmosfera lui Pluto a fost un puzzle, pentru cel puţin două decenii.
Oamenii de ştiinţă presupuneau că, în timp ce Pluto se îndepărtează de soare atmosfera sa îngheţă şi se dezumflă, prin a ploua pe suprafaţa planetei.
Aceasta însă nu s-a întâmplat. În schimb noi am înţeles că, Pluto devine pufos în acelaş mod cum este văzut de pe Pământ.
Până la zborul New Horizons, zeci de ani de observaţii de pe Pământ au sugerat că o cantitate mare de molecule scăpau de gravitaţia lui Pluto şi zburau în spaţiu.
Dar, după cum a arătat misiunea, atmosfera nu numai că era mai puţin pufoasă decât s-a aşteptat, ea, de asemenea, în mare parte rămânea pe loc.
Acum oamenii de ştiinţă suspectă că ceva „necunoscut şi neprevăzut” ajută la păstrarea atmosferei reci şi relativ stabile, spune Singer.
Cu toate că ar putea părea frustrant de a avea zeci de ani de date contestate în doar câteva minute, este exact genul de lucruri pe care oamenii de ştiinţă le savurează.
„Zborul pe lângă Pluto într-adevăr a evidenţiat cât de dinamic poate fi Pluto, de exemplu, aburii structuraţi sau netezi din atmosferă, structura celulară din câmpiile Sputnik Planum”, spune Parker, adăugând că, intervalele de timp la care se petrec modificările sunt încă necunoscute.
„Noi într-adevăr avem doar această singură imagine în timp pentru a deduce schimbările în detaliu care au loc pe Pluto”.
Privind înainte
În timp ce nava New Horizons se îndreaptă spre noua ţintă, un corp din centura Kuiper numit provizoriu 2014 MU69, ea continuie să transmită date înapoi pe Pământ.
Vedeţi şi: Hubble a descoperit o lună ce se ascunde la marginea sistemului nostru solar
Poate că aceste date în următorii ani vor răspunde la unele întrebări ce persistă, dar, mai există destule mistere plutoniene, pentru a menţine dorinţa oamenilor de ştiinţă de a mai vizita această lume pitică, posibil prin a plasa o navă spaţială direct pe orbită.
„Pluto s-a dezvăluit a fi o enigmă a sistemului solar, unele aspecte a căreia au un bun pretext pentru a fi explicate, în timp ce altele sunt încă destul de derutante”, a spus White.
Vedeţi şi: 10 curiozităţi despre sistemul solar
În primul rând, în timp ce nava a primit o parte tentantă de peisaje spectaculoase în momentul când s-a apropiat de Pluto, el a putut înregistra doar o emisferă în rezoluţie înaltă, astfel încât jumătate de planetă este încă învăluită de mister.
„Ce se află într-adevăr în emisfera ne-întâlnită a lui Pluto, ca să nu mai vorbim de emisfera sudică învelită în întunericul polar?”, se întreabă membrul echipei Bill McKinnon de la Universitatea Washington din St.Louis.
Misiunile viitoare ar putea ajuta, de asemenea, să înţelegem activitatea lui Pluto de-a lungul timpului, care va vorbi despre trecutul planetei, inclusiv despre primele zile ale sistemului solar, atunci când lumea mică probabil a orbitat mai aproape de soare.
„Cu ce se asemăna Pluto, atunci când orbita mai aproape de soare?” întreabă McKinnon.
„Există careva înregistrări conservate a acestor ‘vremuri de altădată’ pe suprafaţa sa? Şi dacă nu, ce reprezintă dovezile unui trecut geologic activ?”
Acum, din nou singur dar mai puţin anonim, Pluto continuie să stârnească controverse, deşi de data aceasta mai puţin pedante decât dezbaterea asupra statutului său.
Vedeţi şi: Astronomii au găsit noi dovezi a existenţei planetei Nouă
Asta pentru că, indiferent de ceea cum o numiţi, Pluto sa dovedit a fi chiar mai bun decât se aştepta.
Articolul în original poate fi citit aici.
Lasă un răspuns