În februarie 1987, s-a luminat. În Marele Nor a lui Magellan, situat la 167 644 ani lumină, astronomii au urmărit cum o stea masivă a murit într-o supernovă spectaculoasă, cea mai apropiată de Pământ timp de sute de ani.
Dar când focurile de artificii s-au potolit, ceva lipsea. Nu exista nici un semn al unei stele neutronice ce ar fi trebuit să rămână în urmă.
Vedeţi şi: A fost detectată o gaură neagră ce înghite o stea neutronică
Acum, 33 de ani mai târziu, astronomii, în cele din urmă, au surprins acea stea moartă, strălucind dintr-un nor des de praf obscur de la centrul rămășițelor supernovei — resturile strălucitoare ale măruntaielor stelare.
Există mai multe tipuri de supernove, în dependenţă de tipul stelei ce moare.
Cele ce produc o stea neutronică — supernove de tip II — sunt stele de 8 – 30 de ori mai mari decât soarele, ce devin din ce în ce mai instabile pe măsură ce rămân fără elemente ce pot sprijini fuziunea nucleară.
Vedeţi şi: Vedeţi cum o supernovă masivă a emis blocurile necesare pentru apariția vieții
În cele din urmă, ele explodează, expulzând materialul său exterior şi vărsând lumină şi neutrini în spațiu, în timp ce miezul lor se prăbușește într-o stea neutronică.
În cazul supernovei din 1987, totul a decurs aşa cum s-a așteptat.
O veche stea supergigantă albastră, numită Sanduleak-69 202, aproximativ de 20 de ori mai mare decât Soarele, a rezultat într-o explozie spectaculoasă de lumini — atât de strălucitoare, încât putea fi văzută cu ochiul liber — reprezentată printr-un duş de neutrino aici pe Pământ.
Evenimentul ce a lăsat în urmă o rămășită de supernova strălucitoare, a fost numit SN 1987A.
Dar la centru, astronomii nu au putut găsi nici o urmă a vreunei stele neutronice nou-născute.
Apoi, în noiembrie anul trecut, o echipă de cercetători, condusă de Phil Cigan de la Universitatea Cardiff din Marea Britanie, a anunțat că a găsit în sfârșit o sferă fierbinte şi luminoasă în miezul rămăşiţelor, folosind radiotelescopul ALMA din Chile.
Aceasta corespundea, spun ei, cu o stea neutronică învăluită de un nor gros de praf.
„Noi am fost foarte surprinși să vedem acest boţ cald făcut de un nor des de praf în rămăşiţa supernovei.
În nor trebuia să existe ceva ce a încălzit praful şi ce l-a făcut să strălucească.
De aceea, noi am sugerat că există o stea neutronică ce se ascunde în norul de praf”, a explicat astrofizicianul Mikako Matsuura (en) de la Universitatea Cardiff.
Dar mai era o problemă.
Orice nu ar fi în interiorul boțului, părea probabil a fi prea luminos pentru o stea neutronică.
Vedeţi şi: O stea “zombie” a supraviețuit după supernova
Aceasta este etapa la care s-a implicat echipa condusă de astrofizicianul Dany Page de la Universitatea Națională Autonomă din Mexic.
Page făcea doctoratul când Sanduleak -69 202 a izbucnit, şi de atunci, el studiază SN 1987A.
Într-o nouă lucrare, Page şi echipa sa au demonstrat teoretic că boţul strălucitor poate fi într-adevăr o stea neutronică.
Luminozitatea sa este în concordanţă emisiile termice provenite de la o stea neutronică foarte tânără — cu alte cuvinte, ea ca atare este încă foarte fierbinte de pe urma exploziei supernovei.
Ei au numit steaua neutronică, NS 1987A.
„În ciuda complexității supreme a unei explozii de supernova şi a condiţiilor extreme ce domnesc în interiorul unei stele neutronice, detectarea unui boţ cald de praf, este o confirmare a mai multor predicții”, a spus Page (en).
Căldura — în jur de 5 milioane de grade Celsius — este una dintre aceste predicții.
O alta este locația stelei. Ea nu este exact în centrul supernovei, dar se deplasează de la el cu o viteză de până la 700 de kilometri pe secundă.
Acest lucru nu este deloc neobișnuit — dacă o explozie a supernovei este inegală, ea poate azvârli miezul stelar prăbușit prin galaxie, la viteze absolut incredibile.
De asemenea, echipa a comparat observațiile cu alte scenarii posibile, cum ar fi descompunerea radioactivă a izotopilor.
Ei au luat în calcul, şi corespunderea cu un pulsar — un tip de stea neutronică pulsatoare, ce se rotește rapid — sau cu o gaură neagră.
Vedeţi şi: Posibil, astronomii în cele din urmă au văzut cum o stea devine gaură neagră
Nici una dintre aceste explicații nu se potrivesc cu datele la fel de bine ca cea a unei stele neutronice normale.
Potrivit analizei echipei, NS 1987A ar fi în jur de 25 de kilometri în diametru şi aproximativ de 1,38 mai grea ca soarele — totul destul de normal pentru o stea neutronică.
Dar ea este şi cea mai tânără stea stea neutronică văzută până acum — următoarea după ea cea mai tânără se află în rămășițele supernovei Cassiopeia A, ce se află la 11 000 de ani lumină şi care a explodat în secolul al XVII-lea — ceea ce înseamnă că ea ne poate oferi informații de neprețuit ce ţin de această etapă metaforică a evoluţiei stelare.
„Steaua neutronică se comportă exact aşa cum ne-am aşteptat”, a spus astronomul James Lattimer (en) de la Universitatea Stony Brook.
„Aceşti neutrini au sugerat că nu s-a format niciodată o gaură neagră aici şi, mai mult ca atât, pare dificil ca una ca ea să explice luminozitatea observată a boţului.
Vedeţi şi: 10 lucruri care trebuie să le ştiţi despre găurile negre
Noi am comparat toate posibilitățile şi am ieșit la concluzia că cea mai probabilă explicație este o stea neutronică fierbinte”.
Deoarece, presupusa stea neutronică este încă învăluită de praf, observația ce ar confirma această constatare este, la moment, imposibilă.
Astronomilor le rămâne să urmărească zeci de ani pentru a vedea ce va ieşi din această crisalidă tulbure.
Cercetarea a fost publicată în The Astrophysical Journal.
Lasă un răspuns