A fost descoperit cel mai vechi craniu a unui strămoș uman

Uimitoarea fosilă ne permite să vedem zorii evoluției umane.

„Este craniul mult aşteptat”, a spus un om de ştiinţă.

O întâmplare norocoasă dintr-un țarc de capre etiopian a oferit o fosilă unică de felul său: un craniu aproape complet al unui strămoş uman ce a murit aproximativ 3,8 milioane de ani în urmă.

Noul specimen — descris zilele acestea în revista Nature — este cel mai vechi craniu de australopitec găsit vreodată, un grup esenţial al strămoşilor umani timpurii ce au trăit între 1,5 şi patru milioane de ani în urmă.

Vedeţi şi: Craniul enigmatic poate aparține celui mai vechi om modern din afara Africii

De asemenea, este primul craniu găsit vreodată a unui Australopithecus anamensis, unul dintre primii membri al acestui gen.

„El te duce înapoi în timp cu aproximativ 3,8 milioane de ani pentru a cugeta despre faptul cum arătau strămoşii noştri la acea vreme”, spune antropologul principal al studiului (en), Yohannes Haile-Selassie, un paleontolog la Muzeul de Istorie Naturală din Cleveland.

„Este cu adevărat un moment emoționant”

Descoperirea ar putea completa câteva lacune importante în studiul evoluţiei umane.

Fosile de hominini, sau strămoşi umani, aşa de vechi, sunt extrem de rare şi adesea reprezintă simple fragmente de os.

În schimb, noul craniu este în mare parte complet, ceea ce ar trebui să dezvăluie multe detalii despre modul în care a trăit şi evoluat cei mai vechi strămoşi umani.

Vedeţi şi: Această genă deteriorată posibil a transformat strămoșii noștri în maratoniști — şi a ajutat oamenii să cucerească lumea

„Este un craniu pe care l-am aşteptat de mult timp”, spune Carol Ward (en), un paleontolog de la Universitatea din Missouri, ce nu a fost implicat în studiu.

„Craniile de hominini sunt comori exclusiv de rare şi a găsi unul atât de vechi şi complet este un lucru aproape fără precedent”.

Mâinile lui tremurau

Arborele genealogic uman încurcat îşi trage rădăcinile din Africa cu mai mult de patru milioane de ani în urmă, de la o menagerie de primate vechi aşa ca Ardipithecus şi Sahelanthropus.

Vedeţi şi: Incredibil, o nouă specie în arborele genealogic uman

Au fost nevoie încă de aproximativ trei milioane de ani ca să apară genul nostru Homo, o sagă revoluționară în care strămoşii precum Australopithecus afarensis au jucat un rol principal.

Cel mai bine cunoscut după fosilele un individ numit de oamenii de ştiinţă „Lucy”.

Această hominidă timpurie şi rudele sale ulterioare aveau creierele mai mari decât la primatele anterioare, capacitatea de a merge pe două picioare şi maxilare puternice ce le permiteau să mănânce o mare varietate de alimente.

Vedeţi şi: A fost găsită cea mai veche fosilă Homo

O astfel de flexibilitate ar fi fost una la îndemână: În perioada prosperității lui A. afarensis acum 3,5 milioane de ani, schimbările naturale ale climei au făcut ca Africa de Est să fie mai rece şi mai uscată, rărind pădurile pe care strămoșii noştri timpurii le numeau casă.

De-a lungul timpului, evoluția i-a sculptat pe A. afarensis şi succesorii săi pentru a profita de medii mai deschise şi mai variate.

Dar A. afarensis nu a fost prima creatură cu astfel de trăsături apărută pe scena din această perioadă.

În 1995, oamenii de ştiinţă l-au descris pe A. anamensis, un australopitec timpuriu şi probabil un strămoş al lui A. afarensis.

Specia a tentat oamenii de ştiinţă, deoarece ea împărtășea calități cheie cu Lucy şi australopitecii mai târzii.

Dar A. anamensis cu încăpățânare rămânea enigmatic.

Singurele sale rămăşiţe constau doar din dinți şi fragmente de maxilar.

„În ciuda numeroaselor cranii ale lui A. afarensis, noi nu știam cum arătat faţa membrilor foarte timpurii ale genului”, spune Zeray Alemseged (en), un paleontolog de la Universitatea din Chicago, ce nu a fost implicat în studiu.

Vedeţi şi: O nouă lucrare dezvăluie evoluția uimitoare a feței umane

Lucrurile au început să devină mai clare pe 10 februarie 2016, datorită norocului uluitor a unui cioban, cu numele Ali Bereino.

La vremea respectivă, o expediție condusă de Haile-Selassie era în cursul unor săpături la Woranso-Mille, un şantier din regiunea Afar al Etiopiei, la mai puţin de cinci kilometri de Miro Dora, unde Bereino îşi păștea caprele.

Potrivit lui Haile-Selassie, Bereino a încercat ani de zile să se angajeze în echipa lui.

El uneori susţinea că fosilele apăreau din roca erodată; când Haile-Selassie a vizitat locul în trecut, el nu a observat nici una.

În ziua cu pricina, Bereino săpa un acaret pentru ţarcul de capre temporar când a observat un os expus la suprafaţa gresiei.

Bereino a luat legătură cu un oficial din administrația locală, ce a fost de acord că aceasta ar putea prezenta interes pentru Haile-Selassie.

Când oficialul l-a contactat pe Haile-Selassie, el a rămas sceptic, răspunzând că Bereino ar trebui să marcheze locul unde a fost găsită fosila şi să o aducă la tabăra sa.

Când Bereino şi oficialul au sosit, Haile-Selassie în scurt timp a înțeles amploarea descoperirii.

Bereino găsise o mandibulă ce provenea de la un hominin vechi.

Haile-Selassie a stopat imediat ceea cu ce se ocupa şi a mers pe jos cei patru kilometri până la ţarcul lui Bereino.

La doar câţiva paşi de la locul unde Bereino găsise maxilarul, Haile-Selassie a observat în curând ceea ce s-a dovedit a fi cea mai mare parte a craniului rămas.

„Eu nici nu-l ridicasem în momentul când am început să sar de bucurie”, a spus Haile-Selassie (en).

„[Oficialul] s-a uitat la mine, întrebând prietenii săi din localitate: ‘Ce se întâmplă cu doctorul? A înnebunit?'”

Odată ce Haile-Selassie a văzut că craniul se potrivește cu mandibula, el s-a întors cu fosilele în tabără, leganându-le în bandana sa şi o eșarfă împrumutată.

„Niciodată în viaţa mea nu l-am văzut atât de fericit”, spune coautorul studiului Stephanie Melillo (en), un paleontolog de la institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluţionară şi membru al expediției.

„El nici măcar nu putea să scoată un cuvânt; Mâinile îi tremurau”.

Un ceas format din cenuşă

A doua zi, Haile-Selassie, Melillo şi echipa lor au mers la Miro Dora.

Hotărâți să cearnă chiar şi cel mai mic fragment de os, ei au scormonit cinci metri în jur.

Dar a fi minuțios înseamnă să te murdărești.

Zona includea un morman împuțit: ani de bălegar de capră clădit în straturi de mai mult de 30 centimetri grosime.

Suportarea duhoarei a fost remunerată.

În următoarele zile, sub grămada de băligar, cercetătorii au găsit mai multe cranii, inclusiv maxilarul crucial.

Întorşi în laborator, echipa lui Haile-Selassie a constatat că maxilarul şi dinţii craniului se asemănau mai mult cu cele ale lui A. anamensis.

Dar identificarea craniului a fost doar o parte a misterului.

Când şi unde a murit şi a trăit acest A. anamensis?

Pentru a afla, echipa de geologi condusă de Beverly Saylor a examinat detailat terenul Woranso-Mile.

În special, ei s-au aflat în căutarea tufurilor, a straturilor de sedimente create de vechile căderi de cenuşă vulcanică.

Unele minerale din tuf conțin urme de potasiu-40 radioactiv, ce se descompun cu exactitatea unui ceas funcțional de la momentul creării lor până în prezent.

Evaluând produsele de descompunere, echipa lui Saylor poate spune când cristalele — şi tuful în ansamblu — au fost create.

Aşa dar, pentru a data craniul, echipa a trebuit să găsească cele două straturi de tuf între care se aflau sedimentele fosilei.

Într-un al doilea studiu publicat în revista Nature, echipa lui Saylor spune că tuful deasupra craniului s-a format între 3,76 şi 3,77 milioane de ani în urmă, iar cel secund de sub craniu s-a format puțin mai mult de 3,8 milioane de ani în urmă.

Mai mult ca atât, cercetătorii au asamblat într-un întreg mediul în care au fost îngropate craniile: Ei au descoperit că craniul a fost cufundat într-o deltă a râului pe malul unui lac, înconjurat de arbuști şi parcele de copaci.

„Acesta probabil era de-a lungul râului, fie de-a lungul malului acestui lac.

El a murit acolo, iar apoi a fost transportat în jos şi îngropat în deltă”, a spus Saylor (en), un startigraf de la Universitatea Case Western Reserve.

Mai multe moduri ale evoluției

În mai multe privințe, faţa grozav se potrivește cu aşteptările cercetătorilor.

Ca şi la alţi australopiteci, faţa lui A. anamensis era alungită şi înclinată, spre deosebire de feţele plate ale oamenilor moderni.

Dimensiunile dinților şi maxilarelor sale, ne pot vorbi despre multe: Australopitecii mai târzii aveau feţe mai mari şi largi pentru a potrivi oasele şi mușchii necesari în cazul unei diete mai dure.

Deşi, A. anamensis avea o faţă mai robustă decât la primatele anterioare, ea nu era la fel de mare ca a verișorilor săi mai târzii.

Dar dacă Haile-Selassie şi Melillo au dreptate, craniul ar putea ridica mai multe întrebări referitor la faptul cum A. afarensis a evoluat.

O caracteristică cheie la craniile timpurii de hominini ţine de cât de tare se îngustează craniul din spatele orbitelor oculare.

Hominidele mai vechi, mai primitive, tind să aibă cranii mai îngustate decât la cele ce au urmat mai apoi.

Noul craniu de A. anamensis se îngustează considerabil în spatele orbitelor oculare.

Această caracteristică ar putea clarifica identitatea „osului frontal Belohdeli”, un fragment de craniu australopitec vechi de 3,9 milioane de ani, descoperit în 1981.

Atunci când pentru prima dată a fost descoperit osul frontal Belohdeli, unii cercetători credeau că aparţine unui A. afarensis, dar ei nu erau siguri.

Situaţia a devenit mai sumbră odată cu descoperirea lui A. anamnesis.

Cercetătorii nu au putut confirma dacă osul aparținea lui A. anamensis, deoarece nu erau oase frontale distincte de la aceste specii.

„Aceste fosile rămăseseră suspendate într-o incertitudine taxonomică timp de decenii”, a spus Melillo (en).

Acum când au noul craniu ca referință, Melillo şi Haile-Selassie spun că osul frontal Belohdeli nu provine de la A. anamensis, dar, în schimb, aparține unui A. afarensis.

Deoarece osul frontal Belohdeli este mai vechi decât noul craniu, descoperirea sugerează că A. anamensis şi A. afarensis s-au intersectat în timp acum de la 3,8 până la 3,9 milioane de ani în urmă.

Aceasta este o zguduire revoluționară: Oamenii de ştiinţă credeau că generațiile succesive de A. anamensis au evoluat în A. afarensis, un proces liniar ce ar fi împiedicat orice suprapunere.

În schimb, cercetătorii susțin că, cu 3,9 milioane de ani în urmă, un grup de A. anamensis se ramificase de restul şi a evoluat în A. afarensis, în timp ce alte grupuri de A. anamensis au rămas prin împrejurimi.

Unii oameni de ştiinţă spun că confirmarea acestui scenariu evolutiv necesită mai multe fosile.

„Pentru a fi încredințați… este nevoie de dimensiuni de probă foarte bune, atât plane în timp, cât și de-a lungul vremii”, spune William Kimbel (en), un paleontolog la institutul de Origini Umane al Universității de Stat din Arizona, ce nu a fost implicat în studiu.

„Voi nu puteţi face o afirmaţie sigură despre procedeul evoluţiei pe baza doar a două exemplare”.

Echipa spune că au mai multe studii preconizate, inclusiv o privire mai detailată asupra modului în care A. anamensis şi A. afarensis s-au fi putut deosebi după dietă şi stilul lor de viaţă.

Dar chiar şi acum, absorbiți de studiul asupra fosilii ar trebui să se lupte cu o nouă delectare: o fosilă ce poate privi în timp.

„Ea într-adevăr îţi dă un sentiment de minune”, spune Melillo (en).

„Posibilitatea de a vedea faţa acestei entități, cu care eram atât de familiarizată şi aveam aşa multe idei despre ea, a fost super-mişto”.