Au fost descoperiți strămoșii cu patru picioare ai balenei — o verigă evoluționară dintre pământ şi mare

Balenele provin din ocean, corect?

Acest lucru poate fi adevărat astăzi, dar cetaceele (balenele, delfinii, marsuinii), de fapt, au provenit de la mamifere cu picioare care, odată, au trăit pe uscat.

O nouă cercetare publicată în Current Biology, comunică despre o descoperire în Peru a unei noi specii de balene ancestrale, ce se șovăia între pământ și mare, oferind o perspectivă asupra unei călătorii evolutive ciudate a prietenilor noștri mamiferi.

S-ar putea să-i credeți niște înotători de ocean netezi, ce ar putea să întâmpine greutăți să supraviețuiască chiar şi în Tamisa(en), dar balenele au provenit mai mult de 50 milioane de ani în urmă de la artiodactile (en) — animale mamifere parocopitate.

Vedeţi şi: Balenă rară găsită pe plaja australiană care se consideră că a evoluat înapoi

Inițial, strămoșii balenelor semănau cu cerbi mici, ce aveau patru degete, fiecare din care sfârșindu-se cu o copită micuță.

O fosilă deosebită „verigă lipsă” găsită în India, sugerează că ultimii precursori ai balenelor au ales apa în perioadele de pericol, dar se întorceau pe uscat pentru a da naştere (en) şi a se hrăni.

Ei petreceau mult timp în apa de mici adâncimi, hrănindu-se cu vegetație acvatică şi nevertebrate şi eventual cu pești mici şi amfibieni.

Cele mai vechi fosile preistorice de balenă datează cu acum 53 de milioane de ani în urmă şi au fost descoperite în siturile himalayei din nordul Indiei (en), Pakistanul (en) de astăzi.

Vedeţi şi: A fost găsită veriga care lipsea în evoluţia celulelor complexe

Fosila ne istorisește despre tranziția treptată de la o viețuitoare de ţărm la una ce își petrece marea partea a vieții în apele adânci, asemeni vidrelor sau castorilor, în același timp, menținându-şi capacitatea de a merge pe uscat.

Aproximativ 42 de milioane de ani în urmă, încă vrednic de uscat, noul Peregocetus pacificus descoperit, îşi începe călătoria epică către cealaltă parte a lumii.

În perioada Eocenului Mijlociu (aproximativ de la 48 până la 38 de milioane de ani în urmă), Africa şi America de Sud erau la jumate din distanţă actuală, dar aceasta încă mai era o cursă de înot impresionantă pentru un animal mai mic de trei metri lungime ce nu este complet adaptat la viaţa marină.

Membrele posterioare ale P. pacificus, cu vârsta de 42,6 milioane de ani, nu erau cu mult mai scurte decât picioarele din faţă şi el avea copite mici pe fiecare din degete, ce sugerează despre faptul că încă era capabil să iasă din apă pe uscat.

Cu toate acestea, alte caracteristici ale scheletului sugerează că el era bine adaptat la o viaţă acvatică.

De exemplu, oasele picioarelor din spate aveau crestături la care se puteau atașa ligamentele şi tendoanele, sugerând că avea membrane înotătoare.

Oasele sale de coadă, similare cu cele ale castorului, poartă semne că au fost un puternic ajutor la înot, deși nu există nici un fel de probe care să confirme faptul dacă a avut sau nu un vârf de coadă sub formă de placă triunghiulară, similar ca la balene.

P. pacificus a fost un carnivor, după cum demonstrează dinții săi ascuțiți.

El probabil s-a hrănit cu pești osoşi mari, aşa după cum o fac şi o mare parte din balenele de astăzi.

Cu toate acestea, P. pacificus, aveau dinţi ce semănau cu cei a carnivorelor moderne, cu canini, pre-molari şi molari cu cuspide (creste) complexe.

Cetaceii de astăzi, exclusiv cei acvatici, au un rând de foarte mulţi dinţi sub formă de cârlige (en) şi ei nu mestecă prada, ci doar o apucă şi o înghit de-a întregul (en).

De-a lungul mileniilor, oasele pelviene se decuplează de la coloana vertebrală pentru a permite un înot mai eficient, în timp ce creșterea timpului petrecut în mediul acvatic cu acţiune gravitațională scăzută a redus alocarea resurselor evolutive la picioarele puternice, ce poartă greutatea.

Membrele din faţă s-au transformat în înotătoare, în timp ce membrele posterioare din ce în ce mai vestigiale s-au comprimat şi au dispărut.

Desigur, balenele moderne demult s-au întors în oceane, din care au ieșit primii strămoși îndepărtați a mamiferelor terestre.

Totul ce a rămas de la incursiunea lor evolutivă pe uscat, sunt niște rămășițe mici de os atașate la nivelul pelvisului la unele specii, un ecou anatomic al strămoșilor lor ce s-au aventurat să iasă pe uscat.

Dar, cine știe unde vor cutreiera ei în următorii 50 milioane de ani?