Pot exista numeroase planete asemănătoare cu Pământul împrăștiate prin galaxia Calea Lactee, dar descoperirea lor nu este o sarcină ușoară.
Deocamdată, doar aproximativ o treime din cele peste 4000 de exoplanete descoperite şi confirmate, sunt telurice — şi majoritatea din ele sunt la câteva mii de ani-lumină de Pământ.
Aşadar, fiecare anunț despre o nouă planetă terestră, întotdeauna sună captivant — dar această nouă exoplanetă, prezintă un interes special.
Vedeţi şi: Au fost găsite două planete potențial favorabile pentru viaţă, a unei stele din apropiere
Ea aparține unui subgrup mai mic de exoplanete terestre ce se rotesc la aproximativ aceeași distanţă de steaua lor ca şi Pământul.
Şi ea, este la o distanţă uimitoare de 24 722,65 ani-lumină de noi — ceea ce ar putea să o facă cea mai îndepărtată exoplanetă din Calea Lactee descoperită până acum (en).
Deşi noi devenim din ce în ce mai experimentați în căutarea lor, totuși, exoplanetele sunt niște bestii complicate.
Vedeţi şi: Telescoapele NASA au dezvăluit atmosfera unei exoplanete hibrid ciudate
Ele nu emit nici un fel de lumină proprie, iar cea stelară ce ar putea-o reflecta va fi un semnal minuscul, neînsemnat, ce se va pierde în zgomotul stelei gazdă.
Majoritatea exoplanetelor descoperite cunoscute, au fost detectate folosindu-se una din cele două metode.
Avem așa-numita metodă de tranzit, ce detectează planetele bazându-se pe diminuarea minusculă periodică în lumina stelelor, atunci când o planetă trece prin faţa sa; şi, mai avem metoda clătinării (wobble), ce detectează oscilarea minusculă a stelei sub influenţa gravitațională a unei planete.
Vedeţi şi: 18 planete de dimensiunea Pământului au fost găsite în galaxia noastră
Dar există şi o a treia metodă, bazată pe predicțiile relativității generale: microlentila gravitaţională.
Imaginați-vă două stele una în spatele alteia şi un observator (noi) aflat la o anumită distanţă.
Razele de lumină de la steaua din spate (sursa) sunt uşor îndoite de gravitația stelei apropiate (lentila) în timp ce ele trec pe alături.
Aceasta distorsionează şi mărește acea lumină sursă — prin urmare, primim o microlentilă gravitațională.
Noi știm cum arată astfel de stele — ele nu sunt o raritate, aşa că microlentilele gravitaționale sunt destul de răspândite.
Astfel, când în acest amestec intervine o planetă, ea crează o perturbare suplimentară în lumina ce ajunge la observator; noi putem distinge această semnătură a unei planete.
Astronomii pot apoi analiza curbura luminii din urma evenimentului de microlentilă, pentru a determina parametrii sistemului.
“Pentru a vă imagina raritatea detectării, timpul necesar pentru a urmări mărirea cauzată de steaua gazdă, a constituit aproximativ cinci zile, în timp ce planeta a era detectată doar pe parcursul unei distorsiuni de cinci ore”, a explicat astronomul Antonio Herrera Martin (en) de la Universitatea Canterbury din Noua Zeelandă.
“După confirmarea faptului că aceasta a fost cauzat într-adevăr de un alt ‘corp’, altul decât steaua, şi nu nu este o eroare instrumentală, noi am purces la obținerea caracteristicilor sistemului stea-planetă.”
Evenimentul microlentilă — denumit OGLE-2018-BLG-0677 — a fost observat independent de două experimente diferite, Optical Gravitational Lensing Experiment (OGLE) Early Warning System şi Rețeaua de Telescoape Microlensing din Coreea (KMTNet).
Aceste experimente detectează, în general, aproximativ 3000 de evenimente microlentilă pe an, majoritatea din care sunt doar stele.
“Dr Herrera Martin, a fost prima ce a observat că există o formă neobișnuită în lumina rezultată de la acest eveniment şi a întreprins luni întregi de analiză computerizată, ce au dus la concluzia că aceasta se datorează unei planete cu masă scăzută”, a spus astronomul Michael Albrow (en) de la Universitatea din Canterbury.
Ambele seturi de date au contribuit la analiza echipei.
Ei au determinat că exoplaneta este un super-Pământ, având o masă aproximativ de 3,96 de ori mai mare ca Pământul.
Acest lucru o face a fi una din plantele cu cea mai mică masă descoperită vreodată cu ajutorul microlentilei gravitaționale.
Steaua în jurul căreia se rotește este cu adevărat mică, cu o masă de doar 1,2 mai mare decât cea a Soarelui — atât de mică încât cercetătorii nu au putut stabili dacă merge vorba de o stea cu masă mică sau o pitică cenuşie.
Vedeţi şi: Astronomii au descoperit o galaxie pitică rară care este încărcată cu elemente preţioase
Iar distanţa orbitală între planetă şi stea este undeva între 0,63 şi 0,72 de unități astronomice — una similară cu cea între Venus şi Soare.
Dar, deoarece steaua este atât de mică, planeta se mișcă în jurul ei destul de lent — având un an de în jur 617 zile.
Noi, în timpul apropiat, nu vom putea afla dacă planeta ar putea fi locuibilă.
În primul rând, noi nu cunoaștem natura adevărată a stelei gazdă.
Nivelul de temperatură şi activitate a unei stele gazdă joacă un rol important în ceea ce priveşte locuibilitatea, aşa cum o definim noi.
În al doilea rând, steaua este într-atât de departe, încât noi nu avem nici pe aproape aşa instrumentele sensitive necesare studierii spectrul ei, pentru a determina dacă are sau nu atmosferă.
Dar una dintre cele mai mari întrebări privind viaţa în Univers, ţine de faptul cât de des ea are ocazia să apară.
Noi știm că ea poate apărea pe exoplanete telurice, deoarece a făcut-o aici pe Pământ.
Deci, cu cât mai multe exoplanete terestre vom descoperi, cu atât mai bine vom putea înțelege această constrângere.
Ceea ce ne demonstrează această cercetare, este puterea extraordinară a microlentilei gravitaționale ca instrument în detectarea acestor exoplanete îndepărtate cu masă scăzută.
Şi aceasta este al naibii de inspirator.
Lasă un răspuns