În ciuda stilului nostru de viaţă de legume pe canapele, alergatul la distanţe lungi este în genele noastre.
Un nou studiu pe șoareci, scoate în evidenţă modul în care o porțiune a ADN-ului la strămoșii noștri i-a transformat în maratoniști, prin urmare, oferindu-ne nouă rezistenţa necesară pentru a câștiga teritoriul, a evada de prădători şi, eventual, a domina planeta.
„Acestea sunt dovezi foarte convingătoare”, spune Daniel Lieberman (en), un biolog în materia evoluției umane de la Universitatea Harvard, care nu a fost implicat în această lucrare.
„Este o piesă a puzzle-ului despre modul în care oamenii au ajuns să fie atât de reușiți”.
Strămoșii umani, mai întâi de toate, s-au distins de alte primate prin metoda lor neobișnuită de a vâna prada.
În loc de a fi dependenți de un efort brusc energic — precum gheparzii — ei pur şi simplu rezistau mai mult ca antilopele sau alte animale ce au scăpat, urmărindu-le până în momentul când ele erau foarte epuizate pentru a mai continua să alerge.
Vedeţi şi: Cu exerciții, Inimile voastre devin “mai Tinere”, chiar şi la vârsta mijlocie
Această abilitate ar fi devenit deosebit de utilă, întrucât în urmă cu 3 milioane de ani clima s-a schimbat, iar zonele împădurite din Africa s-au uscat şi au devenit savane.
Lieberman şi alții au identificat modificări scheletice ce au făcut posibile aceste alergări la distanţe mari, cum ar fi picioarele lungi.
Alţii au sugerat, de asemenea, că pierderea blănii şi extinderea glandelor sudoripare la strămoșii noștri, au influențat la menținerea acestor alergători mai răcoroși.
Deocamdată, oamenii de ştiinţă nu ştiu prea multe despre schimbările celulare ce ne-au oferit o rezistenţă mai bună, spune Herman Pontzer (en), un antropolog evolutiv de la Universitatea Duke din Durham, Carolina de Nord, care nu a fost implicat în lucrare.
Unele indicii şi-au făcut prezenţa acum 20 de ani, când Ajit Varki, un medic-savant de la Universitatea din California, San Diego (UCSD), şi colegii săi au descoperit una dintre primele diferențe genetice dintre oameni şi cimpanzei (en): o genă numită CMP-Neu5Ac Hydroxylase (CMAH).
Toate celelalte primate au această genă, ea participă la crearea unei molecule de zahăr numite acid sialic, care se află pe suprafețele celulare.
Dar oamenii au o versiune deteriorată a CMAH, astfel încât ea nu produce acest zahăr, a raportat echipa.
Începând de atunci, Varki a legat acidul sialic cu inflamaţiile (en) şi rezistenţa la malarie (en).
În studiul nou, echipa lui Varki a examinat CMAH în privinţa existenţei vreunui impact asupra mușchilor şi a capacității de a alerga.
În mare parte, i-a preocupat această întrebare din pricina că, starea șoarecilor crescuți cu un sindrom de distrofie musculară se agrava atunci când la ei lipsea această genă.
Studentul absolvent al UCSD, Jonathan Okerblom, a pus șoarecii cu o versiune normală şi alții cu una deteriorată a CMAH (asemănătoare cu cea umană) pe benzi de alergare mici.
Vedeţi şi: Ce tip de exerciţii sunt cele mai bune pentru creier?
Fiziologul UCSD, Elen Breen, a examinat îndeaproape mușchii picioarelor înainte şi după alergarea la diferite distanţe, odată după 2 săptămâni şi următoarea după o lună.
După antrenament, șoarecii cu versiunea umană a genei CMAH au alergat cu 12% mai rapid şi cu 20% mai mult decât ceilalți șoareci, informează echipa în revista Proceedings of the Royal Society B.
„Nike ar plăti mulți bani” pentru o astfel de creştere a performanței sportivilor sponsorizați, spune Lieberman (en).
Echipa a descoperit că şoarecii „umanizați” aveau mai multe vase sanguine mici ramificate în mușchii picioarelor, şi, chiar şi atunci când erau izolaţi într-un vas, muşchii lor continuau să se contracte mai activ decât la ceilalți şoareci.
Vedeţi şi: Două săptămâni în munţi vă pot schimba sângele pe luni de zile
De asemenea, muşchii acestor şoareci cu gena deteriorată utilizau oxigenul mai eficient.
Dar, cercetătorii nu au încă nici o idee despre modul în care molecula de zahăr afectează rezistenţa, deoarece ea este implicată în mai multe procese din celulă.
Probabil, de îmbunătățiri similare au beneficiat şi strămoșii noştri umani, spune Andrew Best (en), un student absolvent în antropologie biologică de la Universitatea din Massachusetts (UMass), Amherst, care nu a fost implicat în acest studiu.
În baza diferenţelor genetice dintre primate şi alte animale, echipa lui Varki a calculat că această schimbare genetică s-a produs acum 2-3 milioane de ani urmă.
Aceasta „e puţin mai devreme decât mă aşteptam pentru o aşa modificare însemnată în ceea ce priveşte rezistenţa” spune Best (en), deoarece ea precedează unele schimbări scheletice, ce apar la fosilele documentate mult mai târziu.
Dar pentru Pontzer, data are sens, deoarece aceşti strămoşi aveau nevoie de rezistenţă pentru a se deplasa şi a scormoni mâncarea.
„Posibil aceasta ţine mai mult decât doar despre faptul de a fugi”, notează el.
Cu toate acestea, „şoarecii nu sunt oameni sau primate”, spune ason Kamilar (en), un antropolog biologist, de asemenea, neimplicat în noua lucrare.
„Mecanismele genetice la şoareci nu neapărat se vor traduce la om sau alte primate”.
Oricum studiul este interesant, spune Pontzer, deoarece cercetătorii privesc dincolo de fosile şi a ceea ce s-ar fi putut întâmpla de fapt cu corpurile animalelor din trecut.
„Aceasta este într-adevăr o lucrare energizantă; ea ne sugerează faptul că noi mai avem multe de făcut”.
Lasă un răspuns