Voyager ne-a auzit de la peste 20 de miliarde de kilometri distanţă.
De-a lungul centurii Kuiper, Voyager 1 își continuie călătoria în întunericul rece al spațiului interstelar.
La moment, nava este la 20 de miliarde de kilometri de planeta noastră – ce aproximativ corespunde cu 140 de distanţe de la Pământ la Soare.
Şi totuşi, noi încă putem comunica cu ea.
Săptămâna trecută, oamenii de știință ai misiunii de la NASA au transmis instrucțiuni pentru a activa propulsoarele de rezervă, care au fost inactive 37 de ani.
Şi a fost nevoie de 19 ore şi 35 de minute pentru ca ei să audă un răspuns de la nava spaţială.
Vedeţi şi: Nava spaţială Cassini s-a prăbuşit în Saturn, încheind misiunea sa de succes de 20 de ani
“Echipa Voyager era din ce în ce mai emoționată, de fiecare dată, la fiecare etapă a testului propulsorului.
Starea de spirit a fost una de ușurare, bucurie şi incertitudine, după ce s-a confirmat că propulsoarele bine odihnite la urma urmei şi-au făcut datoria” , a spus inginerul JPL de propulsoare Todd Barber (en).
Timp de peste 40 de ani de la lansarea lui Voyager 1, la 5 septembrie 1977, controlul orientației a fost lucrul propulsoarelor de bază.
Spaţiul este un vid, deci nava nu are nevoie de propulsie; dar, ea trebuie să rămână orientată într-o direcţie foarte specifică pentru ca antena sa fie îndreptată spre Pământ, astfel încât să putem comunica cu ea.
Acesta este rolul principal al propulsoarelor. Ele funcționează sub formă de impulsuri de milisecunde – ceea ce cei de la NASA numesc “pufăituri (puffs)” – cu scopul de a menține nava Voyager aliniată, cu o propulsare de doar 85 de grame, pentru o precizie înaltă.
Vedeţi şi: Nava spaţială Juno intră pe orbita lui Jupiter
Dar, de-a lungul deceniilor, aceste propulsoare treptat au degradat până la faza în care ele necesită tot mai multe pufăituri pentru a oferi aceleași reglări la orientare.
Iată de ce, atunci când trimiteți ceva în spaţiu ce nu se va putea recupera pentru a efectua reparații, este o idee bună să incorporați un sistem ce va preveni aceasta (fail-safe) – aici, Voyager 1 are propulsoare suplimentare, care au fost folosite pentru manevrele de corectare a traiectoriei (TCM).
Dar din moment ce propulsoarele TCM fuseseră inactive din 1980, echipa misiunii trebuia să se asigure că ele funcționează.
“Echipa zborului Voyager 1 au căutat prin datele vechi de zeci de ani şi au examinat software-ul care a fost codificat într-un limbaj de asamblare depăşit, pentru a se asigura că pot testa cu siguranță propulsoarele”, a declarat inginerul şef al JPL, Chris Jones (en).
Propulsoarele TCM sunt identice după mărime şi funcționalitate cu cele ce răspund de controlul orientării, dar stau în spatele navei spaţiale şi au fost folosite într-un mod foarte diferit de acestea din urmă.
În loc să folosească pufăituri scurte, acestea au fost lansate într-un mod de ardere continuie.
Ultima dată ele au fost necesare pe 8 noiembrie 1980 – pentru a păstra cursul, când Voyager 1 zbura pe lângă Saturn.
La norocul echipei, propulsoarele TCM nu doar au lucrat pentru controlul orientării, ele au lucrat la fel de bine ca şi celea ce fuseseră predestinate acestui scop.
“Cu ajutorul acestor propulsoare, care sunt încă funcţionale după 37 de ani fără utilizare, noi vom putea extinde viaţa navei spaţiale Voyager 1 de la doi până la trei ani”, a declarat manăgerul de proiect al Voyager, Suzanne Dodd (en).
Propulsoarele Voyager sunt alimentate cu hidrazină, şi este o cantitate suficient de multă la bord pentru a menţine nava funcțională până în 2040 (en), dar noi probabil vom pierde contactul cu ea cu mult timp înainte.
Instrumentele științifice ale lui Voyager 1 sunt alimentate cu plutoniu şi se aşteaptă că el va opri producerea energiei electrice cam aproximativ prin anul 2023 – deşi ar putea dura şi până în 2025.
Între timp, deoarece testul a mers atât de bine, echipa intenţionează să efectueze acelaş lucru şi pentru Voyager 2, care se așteaptă să intre în spațiul interstelar undeva în următorii câţiva ani (en).
Lasă un răspuns