În cele din urmă astronomii şi-au dat seama din ce constau norii lui Uranus – şi, după cum se dovedește, mirosul lor este teribil.
Pentru prima dată, a fost cu siguranță detectat hidrogenul sulfurat, gazul care dă ouălor clocite – şi meteorismului – aroma distinctivă.
În ciuda deceniilor de observații, compoziția norilor planetei Uranus a fost destul de greu de stabilit.
Vedeţi şi: Pe Uranus şi Neptun plouă cu diamante solide
Noi știm că există metan în atmosferă, care şi face planeta să aibă o culoare destul de albastră (metanul nu are miros).
De asemenea, noi știm că există hidrogen şi heliu, datorită observațiilor făcute de sonda Voyager 2, când ea a trecut pe alături.
Dar, concentrația altor compuși, cum ar fi apa, amoniacul şi hidrogenul, a fost un pic mai greu de determinat, deoarece planeta este într-atât de departe şi atât de vag vizibilă în telescoapele noastre.
Iar, datorită faptului că gazul care formează stratul superior noros se află ascuns sub regiunea pe care noi o putem vedea – doar o mică cantitate ce persistă deasupra norilor – el este extrem de dificil de detectat.
Dar, echipamentele şi tehnicile se îmbunătățesc în continuu – şi o echipă internaţională de astronomi a găsit o nouă modalitate de a folosi puternicul telescop Gemini pentru a examina planeta Uranus.
Condusă de fizicianul planetar Patrick Irwin de la Universitatea Oxford din Marea Britanie, echipa de cercetare a folosit Spectrometrul de Câmp Integrat cu Infraroșu (NIFS – Near-Infrared Integral Field Spectrometer) de aproape 8 metri a telescopului, pentru a efectua cea mai detaliată analiză spectroscopică de până acum a norilor.
Ei au recoltat lumina reflectată a soarelui dintr-o regiune situată chiar deasupra stratului noros vizibil şi aici cu siguranţă a fost hidrogen sulfurat – deși foarte vag, dar inconfundabil.
“În timp ce șirurile pe care încercam să le detectăm erau abia vizibile acolo, noi le-am putut descoperi cu siguranţă, datorită sensibilității NIFS de pe Gemini, în combinație cu condițiile deosebite de pe Mauna Kea [vulcanul unde se află observatorul]”, a spus Irwin (en).
“Deşi noi știam că aceste şiruri se vor afla la limita detectării, eu am decis să am o despicătură pentru a le examina în datele Gemeni pe care le-am obținut”.
Rezultatul rezolvă o dezbatere de lung timp în astronomie: dacă hidrogenul sulfurat sau amoniacul domină partea superioară a norilor planetei Uranus.
Aceasta, de asemenea, distinge Uranusul de alte plante gazoase a sistemului nostru solar, Jupite şi Saturn, care au mai mult amoniac în atmosferă, dar nu conțin hidrogen sulfurat deasupra norilor; şi ar putea oferi careva indicii privitor la planeta Neptun, ce este similară după compoziție cu Uranus, dar este şi mai îndepărtată.
La rândul său, acest lucru ne-ar putea spune ceva despre modul în care s-a format sistemul nostru solar la început.
Vedeţi şi: 10 curiozităţi despre sistemul solar
“În timpul formării sistemului nostru solar, echilibru dintre azot şi sulfur (şi prin urmare, amoniacul şi noul hidrogen sulfurat detectat pe Uranus) a fost determinat de temperatura şi locul formării planetei”, a explicat omul de ştiinţă Leigh Fletcher (en) de la Universitatea din Leicester.
Acest lucru înseamnă că giganții gazoși Saturn şi Jupiter, probabil, s-au format aparte de planete de gheaţă Uranus şi Neptun – şi toate ele s-ar fi format separat de planetele stâncoase interioare Mercur, Venus, Pământ, şi Marte.
Generaţia viitoare de telescoape de la sol şi din spațiu, aşa precum Telescopul Giant Magellan şi Telescopul spațial James Webb, ar putea fi capabili să obțină mai multe detalii.
Cu toate acestea, pentru o analiză cu adevărat detailată, ar trebui să fie trimisă o sondă spaţială pentru a studia Uranusul.
NASA a realizat un studiu pentru o astfel de sondă (en), deşi ea nu va fi lansată timp de cel puţin câţiva ani, cu condiţia că misiunea va fi aprobată în cele din urmă.
În ceea ce priveşte dacă oamenii vor trimiși încolo? Ei bine, nu vor fi.
Noi deocamdată încă încercăm să configurăm logistica pentru a ajunge pe Marte, iar Uranus este de aproape de cinci ori mai departe.
Dar, chiar dacă o vom face, mirosul amoniacului şi hidrogenului sulfurat va fi ultimul lucru ce ne va preocupa.
“Sufocarea şi expunerea la o temperatură negativă de 200 grade Celsius, compusă în principal din hidrogen, heliu şi metan ne vor provoca probleme cu mult mai înainte de miros”, a spus Irwin (en).
Cercetarea a fost publicată în revista Nature Astronomy.
Lasă un răspuns