Voyager 2 a părăsit sistemul solar.
După ce au efectuat o analiză atentă a datelor, oamenii de știință au confirmat-o: Ca şi Voyager 1 anterior, mica sondă spaţială este acum dincolo de heliopauză (limita teoretică unde vântul solar al soarelui este oprit de mediul interstelar) şi se îndreaptă în adâncurile vastului spațiu interstelar necunoscut.
Cu cinci lucrări separate ce au apărut zilele acestea în Nature Astronomy, oamenii de știință confirmă faptul că Voyager 2 a trecut în spaţiul interstelar la 5 noiembrie 2018, aflându-se la o distanţă de 119 unităţi astronomice (17,8 miliarde de kilometri) de la soare.
Vedeţi şi: NASA planifică prima misiune interstelară pentru căutarea vieţii
Şi, fiindcă instrumentul de examinare a plasmei al Voyager 1 a fost deteriorat atunci când a traversat heliopauza şase ani mai devreme, acum este pentru prima dată când oamenii de știință au putut studia setul întreg de date al profilului plasmatic al acestui hotar important.
Cele două sonde Voyager au fost lansate ambele în anul 1977 pentru a studia sistemul solar exterior.
Voyager 2 a fost lansat primul, obținând un avantaj de două săptămâni, dar Voyager 1 a parcurs sistemul solar pe o traiectorie mai scurtă.
Vedeţi şi: 10 curiozităţi despre sistemul solar
În plus, Voyager 2 a fost încetinit de zborul său pe lângă Neptun în 1989, de aceea Voyager 1 a ieșit în faţă, cum şi a fost planificat.
După acel zbor pe lângă din 1989, cele două sonde şi-au îndeplinit obiectivul principal, dar ele mai erau încă departe de finalizarea misiunii.
„Din acest moment”, a explicat astronomul Ed Stone (en) de la Caltech, „misiunea a devenit Misiunea Interstelară Voyager ( Voyager Interstellar Mission)”.
Nimeni nu ştia cât timp va dura până când sondele vor ajunge în spațiul interstelar.
Prin intermediul vântului supersonic de plasmă ionizată, Soarele formează o bulă de spațiu în jurul sistemului solar.
Această bulă se numește heliosferă, iar hotarul ei — acolo unde presiunea exterioară exercitată de vântul solar nu mai este suficient de puternică pentru a se opune vântului din spaţiul interstelar — se numește heliopauză.
„Această suprafaţă de contact este graniţa şi noi încercăm atât să înțelegem natura acestei frontiere unde aceste vânturi se ciocnesc şi se amestecă, cât şi modul în care se petrece acest lucru”, a spus Stone.
Voyager 1 a traversat oficial heliopauza la 5 august 2012, la o distanţă de 121,6 unități astronomice (18, 1 miliarde de kilometri).
Când sonda a efectuat trecerea istorică, cercetătorii au fost în stare doar să confirme acest fapt opt luni mai târziu, în baza oscilațiilor plasmatice electronice, din care s-a putut deduce densitatea plasmei interstelare.
De fapt, noi nu știam când Voyager 2 îi va urma exemplul — heliosfera este un pic variabilă, şi continuu îşi schimbă ușor forma — dar în octombrie anul trecut, a început să semnaleze o creștere a radiației cosmice, similar cu cea experimentată de Voyager în 2012.
Vedeţi şi: Voyager 2 a intrat în spațiul dintre sistemele solare
Toate sistemele erau pe deplin pornite şi toți de pe punte scurg fiecare picătură de date pentru tranziție.
De data aceasta, detectarea densităţii plasmatice a fost realizată direct (en).
Şi, interesant este faptul că, cele cinci instrumente de colectare a datelor a le lui Voyager 2, prezintă o heliopauză mai lină, mai subțire, cu un câmp magnetic mai puternic (en).
Conform observaţiilor plasmatice (en), sonda a traversat heliopauza în mai puţin de o zi.
Vedeţi şi: Ultimele date ale sondei spațiale Cassini dezvăluie ceva surprinzător despre inelele lui Saturn
Instrumentul de raze cosmice (en) al Voyager 2 a detectat şi ceva ce Voyager 1 a omis — dovada existenţei unui strat între heliopauză şi spațiul interstelar unde interacționează cele două vânturi.
Voyager 1 s-a ciocnit de raze cosmice galactice şi câmp magnetic interstelar invadând heliosheath-ul (o regiune de tranziție largă între heliosfera interioară și mediul extern); Voyager 2 a detectat câmpul magnetic înfășurat în jurul heliopauzei şi razele cosmice din interiorul sistemului solar curgând de-a lungul ei.
Aceasta ne vorbește despre faptul că heliopauza nu este un hotar de contact unic lin, dar este mult mai complex şi mai dinamic.
Cauzele diferenţelor dintre rezultatele celor două sonde nu sunt în întregime clare, dar există o serie de explicații posibile.
Una ar putea fi legată de perioadă — Voyager 1 a traversat heliopauza în timp ce activitatea soarelui era în creștere, la maxima din ciclul său de 11 ani, când vântul solar este mult mai puternic.
Voyager 2 a traversat-o în timpul activității solare minime.
De asemenea, există o mulțime de alte lucruri pe care nu le știm.
Heliosfera este puţin asemănătoare cu coama unei comete, cu parte din faţă şi coadă, deoarece întregul sistem solar se rotește în jurul centrului galactic.
Ambele sonde au trecut prin partea din faţă, aşa că noi nu știm cum arată coada.
Și, desigur, heliopauza nu este decât o graniţă a influenței soarelui.
Influenţa gravitațională a stelei noastre este mult, mult mai mare, extinzându-se prin Norul lui Oort la o depărtare de până la 100 000 de unităţi astronomice (en) (15 trilioane de kilometri).
Vedeţi şi: Faceți cunoștință cu Farout, noul cel mai îndepărtat membru al sistemului solar
Din păcate, este puțin probabil ca, sondele Voyager să rămână operaționale la această distanţă sau cineva din noi să mai fie în viaţă la acel moment când ele vor ajunge acolo.
Cu toate acestea, realizările lor sunt monumentale — deocamdată, doar sondele Voyager au examinat direct heliosfera exterioară, heliopauza şi nu numai.
Şi înţelegerea bulei sistemului nostru solar ne-ar putea ajuta să înțelegem astrosferele altor sisteme stelare.
Lucrările au fost publicate în Nature Astronomy. Puteţi să le găsiţi aici, aici, aici, aici şi aici.
Lasă un răspuns